MUZICA – 07 : Tales from the Topographic Oceans – Yes (1973)
Zic doar atât : Jon Anderson, Steve Howe, Alan White, Chris Squire şi Rick Wakeman. Adică legende!
Dacă există un album care să definească perfect conceptul de „ambiție nemăsurată” în rock-ul progresiv, acesta este Tales from the Topographic Oceans (1973). Este „muntele” pe care trupa Yes a decis să îl escaladeze după succesul fulminant al albumului Close to the Edge, și este, probabil, cel mai controversat album din întreaga lor carieră.
Pentru unii, este apogeul spiritualității și al virtuozității; pentru alții (inclusiv pentru claviaturistul lor de atunci, Rick Wakeman), a fost momentul în care prog-ul „s-a pierdut în propria imagine din oglindă”.
Să scoți un album dublu cu doar patru piese, fiecare ocupând o întreagă față de vinil (aproximativ 20 de minute per bucată), este un act de curaj sau de nebunie curată. Jon Anderson s-a inspirat dintr-o notă de subsol din Autobiografia unui yoghin de Paramahansa Yogananda, încercând să transpună în muzică cele patru clase de scripturi hinduse (Shastras).
Prima piesă este, din punctul meu de vedere, cea mai închegată secțiune. Armoniile vocale de la început sunt absolut angelice, iar felul în care Chris Squire (bas) și Alan White (tobe) construiesc fundația este magistral. Aici, Yes demonstrează că pot menține tensiunea timp de 20 de minute fără să pară că bat pasul pe loc. Finalul albumului este grandios. Basul lui Chris Squire pe această piesă este pur și simplu brutal, în cel mai bun sens posibil. Secțiunea de percuție de la mijloc este o explozie de energie pură care justifică toată călătoria de până atunci.
Problema acestui album nu este lipsa ideilor, ci abundența lor. În teoria muzicii, o compoziție trebuie să „respire”. Pe Topographic Oceans, Yes au decis să nu lase nicio secundă de liniște neexplorată. Este un labirint sonor. Din punct de vedere tehnic, execuția este impecabilă. Steve Howe folosește o gamă incredibilă de tehnici, de la lăută la chitară electrică de jazz, iar Rick Wakeman, deși declarat nemulțumit de direcția albumului, oferă niște texturi de Mellotron și sintetizator Moog care sunt esențiale pentru atmosfera mistică a discului.
Nu este un album pentru începători. Dacă vrei să descoperi Yes, începe cu Fragile, dar dacă vrei să vezi până unde poate fi împinsă arhitectura muzicală a unei trupe de rock, Tales from the Topographic Oceans este destinația finală. Este un monument al unei epoci în care artiștii nu se temeau că ar putea să plictisească, pentru că scopul lor nu era divertismentul, ci iluminarea (sau măcar o formă de transă muzicală).
Este un album care cere să fie ascultat ca o simfonie: cu luminile stinse și fără nicio altă activitate în paralel.
Roger Dean face, ca de obicei, o copertă fantastică!
