„Așteptându-i pe barbari” (J.M. Coetzee) este o altă carte care mi s-a părut extraordinară și în care umanitatea se opune forței oarbe reprezentate de un sistem care folosește teroarea pentru a-și atinge scopurile.
La marginea unui imperiu al cărui nume nu îl cunoaștem și care, de fapt, nu are nicio importanță, un magistrat, de asemenea lipsit de nume, își trăiește viața încercând să împace latura oficială a slujbei sale cu cea particulară, adică pasiunea pentru femei și istorie. Timpul se scurge lin la marginea deșertului, iar fortul și locuitorii acestuia par foarte bine integrați în peisaj – toate acestea, însă, până la apariția colonelului Joll și a acoliților săi din Direcția a Treia, care trebuie să dovedească cu orice chip iminența unui atac din partea nomazilor ce bântuie deșertul.
Foarte bine redat mi s-a părut modul în care Joll acționează pentru a atinge niște scopuri care nu au nicio legătură cu realitatea, ci doar cu o situație care dă bine pe hârtie, pe un raport înaintat superiorilor. De aceea, nu este nicio mirare când se dovedește că, în ciuda umilințelor îndurate, singurul care face față situației este tot magistratul, iar Joll și oamenii lui nu pot fi comparați decât cu un roi de lăcuste care nu mai lasă nimic în urma lor în timp ce își pregătesc propria pieire.
O carte magistrală a înstrăinării, dar și a valorilor umane ce împiedică o societate să alunece în haos. Cartea a fost ecranizată în 2019, cu Johnny Depp, Mark Rylance și Robert Pattinson.
„Există și alte umilințe. Când cer haine curate, sunt ignorat. Nu am nimic de îmbrăcat, în afară de ce am adus cu mine. În fiecare zi de exerciții, sub ochii gardianului, îmi spăl una dintre haine (o cămașă sau o pereche de pantaloni) cu cenușă și apă rece și o duc înapoi în celulă, ca să se usuce (cămașa pe care am lăsat-o la uscat în grădină a dispărut după două zile). Am mereu în nări mirosul mucegăit de îmbrăcăminte care nu vede niciodată lumina zilei.
Și mai rău. Cu regimul monoton de supă, terci și ceai, a devenit un chin să-mi deșert mațele. Ezit zile întregi, țeapăn și umflat, până reușesc să mă las pe vine deasupra găleții și să suport junghiurile de durere, rupturile de țesut care îmi însoțesc toate defecările.
Nimeni nu mă bate, nu mă înfometează și nu mă scuipă. Cum aș putea să mă consider o victimă a persecuției, când suferințele mele sunt atât de neînsemnate? Dar sunt cu atât mai degradante, în meschinăria lor. Îmi aduc aminte că am zâmbit când s-a închis ușa pentru prima oară în spatele meu și s-a întors cheia în broască.
Nu părea un chin prea mare să mă îndrept dinspre solitudinea existenței mele de fiecare zi către solitudinea celulei, de vreme ce duceam cu mine o lume întreagă de gânduri și de amintiri. Dar acum încep să înțeleg cât de insuficientă e, de fapt, libertatea. Ce libertate mi-a rămas? Libertatea de a mânca ori de a-mi fi foame; sau de a tăcea, de a sporovăi de unul singur, de a bate cu pumnii în ușă, de a urla. Dacă, odinioară, când m-au închis aici, am fost victima unei nedreptăți minore, acum nu mai sunt decât o masă de sânge, oase și carne care se simte nefericită.”
(J.M. Coetzee, Așteptându-i pe barbari, ed. Humanitas)
