Cu Kim Stanley Robinson nu mă înțeleg de obicei prea bine, deși îi recunosc meritele, care sunt numeroase. „Aurora”, însă, m-a prins imediat, poate prin naratorul inedit, poate prin povestea arcologiei și a echipajului ei, care au călătorit peste 150 de ani. Este vorba de șapte generații care nu au văzut Pământul, născute și crescute în doi cilindri rotativi de metal, cu biosfere miniaturale și cu o destinație aflată în sistemul planetar al lui Tau Ceti, o stea situată la aproximativ 12 ani-lumină de Pământ.
Romanul nu este deloc o odă optimistă închinată colonizării spațiului, dimpotrivă, iar Robinson construiește o poveste în care realitățile biologice, psihologice și sociale ale vieții într-un habitat artificial se fisurează lent. Atmosfera de pe „Aurora” este tensionată și uneori claustrofobică, iar întrebările pe care le ridică despre limitele adaptabilității umane sunt incomode, dar necesare în contextul în care umanitatea visează la cucerirea universului.
Naratorul, inteligența artificială aflată la bordul navei, oferă un unghi de vedere interesant, iar prin vocea sa romanul devine nu doar un jurnal de călătorie, ci și o privire aruncată asupra condiției umane, a atașamentului față de Terra și a responsabilității față de viitor.
„Aurora” nu este un roman „confortabil” de citit, dar este o lectură inteligentă și foarte sinceră. Dacă vă place hard SF-ul care nu oferă răspunsuri simple, ci pune sub semnul întrebării tot ce știm despre explorare și progres, atunci merită pe deplin să o citiți.
