„Mai mult de nevoie decât de voie, colonazii se obișnuiseră să doarmă mai puțin în tabere și mai mult pe drum. Atunci când îi lua somnul, pedestrașii se pe urcau spinările urșilor, femeile se cocoțau de-a dreptul peste sarsanele, pe copii așezându-i în poalele lor. Călăreții dormeau călare. Și așa înainta colonada: molcom, cu sforâituri ușoare, în viteza ursului. Hopa-hop, un pas acum, unul mai târziu. Animalele, a căror hrană depindea de avuția colonadei, îi conduceau pășind încet și cu grijă, nu carecumva să-i trezească pe cei ce sforăiau.
Din când în când căpetenia verifica drumul. Uneori erau pe cale, alteori nu, dobitoacele, adormite și ele, rătăcind prin pustietăți. Când se întâmpla una ca asta, le struneau, mânându-le pe direcția cea bună.
De vorbit, colonazii își vorbeau doar în șoaptă. Unii, niște clevetitori care nu părăsiseră niciodată împărăția, ziceau că tot de aia, să aibă somnul liniștit. De fapt, nu era chiar așa; ei pur și simplu nu aveau să-și spună prea multe, deșertul înghețat fiind aproape la fel peste tot, iar drumurile luuungi, lungi și plicticoase.”
Animalele colonazilor, mânate încolo și-n coace de către stăpânii lor, erau într-adevăr un pic agitate, caii fornăind, urșii mormăind, lupii mârâind, însă nu mai agitate ca de obicei. Nici măcar într-atât încât să deranjeze somnul cuiva. Dimpotrivă. Mulți ar fi spus că zgomotele alea erau dintre cele liniștitoare, mai bine să le asculți pe ele decât tăcerea ca de mormânt a deșertului înghețat. Te puteai odihni cu totul altfel știind un suflet lângă tine, decât știind că-n jur nu-i nimeni, doar zarea neclintită și, undeva, pitită printre nămeți, Moartea Vânătă.
— Da, sunt grozavi, a spus Onnda oftând, gândul zburându-i fără să vrea la Orduvaal și la cât de greu îi fusese să se smulgă de lângă el.
Când l-a lăsat în pragul magaziei de vreascuri, frunze și semințe, vistiernicul plângea. Ditamai flăcăul, puternic ca un urs, plângea, speranța că va îmbătrâni alături de Onnda dispărând fără urmă.
— Și ție ți se par nemaipomeniți, nu-i așa? a insistat Esteera, trezind-o din visarea amară ce pusese dintr-o dată stăpânire pe ea.
— Oh, da… a bombănit Cuvântătoarea cea Mică.
A privit încă o dată spre Drânndat.
— Știi, era să cad și m-a prins.
— Cine te-a prins?
— Drânndat?
— Zău?… Când?
— Adineaori. În Sala cea Mare, înainte să plece.
„Sala cea Mare” și-a zis amintindu-și deodată că trebuia să plece.
— Eu, cammm… a bâiguit, însă Esteera n-a lăsat-o să își spună păsul.
— Abia atunci mi-am dat seama cât de înalt și de puternic e.
— E puternic, da, însă eu ar cam trebui să…
— Și mirosea a fum! a mai spus fata, împiedicând-o încă o dată pe Cuvântătoarea cea Mică să se îndepărteze.
Un lup s-a pornit dintr-o dată să urle, acoperind vorbele din urmă ale Esteerei.
— A ce zici că mirosea? s-a încăpățânat Onnda să înțeleagă.
Era o încăpățânare prostească și împotriva voinței sale, care îi spunea să se grăbească, să ajungă cât mai repede în odaia sa din oglul împărătesc.
„Poate ar fi mai bine să stau aici, la taclale” i-a trecut prin minte. „Să-i spun mamei că m-am trezit devreme, m-am întâlnit cu Esteera și…”
Un alt lup s-a pornit să urle alăturându-i-se primului. Apoi alt lup s-a alăturat celor doi.
„Oare câți lupi or mai avea și colonazii ăștia?!” s-a întrebat Onnda.
Somnoroși și mai mult din curiozitate, o mână de oameni au ieșit agale din oglurile lor, să vadă de ce urlă lupii. Odată ieșiți din ogluri, mare le-a fost mirarea să vadă că se făcuse deja dimineață. Soarele încă nu se arătase pe cer, însă lumina lui, revărsată pe după troiene, vestea răsăritul.
”De fapt, de ce Sfântului stau aici?!” și-a zis Onnda, ca trezită din visare. „Să mă vadă toți vasalii lui taică-meu că-s trează cu noaptea-ncap?! S-aibă lumea ce bârfi?!” a bombănit, îndepărtându-se cu pași apăsați de Esteera, care continua să spună ceva, nu se înțelegea ce din pricina urletelor lupilor.
Apoi au început să se agite urșii. S-au pornit să mormăie și să tropăie alergând care-ncotro, căutând în zadar un loc în care să se ascundă. Pedestrașii au alergat după ei strigându-le comenzi, însă animalele nu i-au ascultat. Se comportau de parcă n-ar fi fost născute și crescute lângă o colonadă, ci în pustietăți, așa cum trăiseră strămoșii lor, odată, demult. Se sălbăticiseră.
Când caii au început să fornăie și să necheze, a fost deja prea târziu pentru ca cineva să se mai poată feri din calea urgiei. Iar urgia a venit de dincolo de nori, tocmai din vârful nevăzut al muntelui Kunndat, mai întâi sub forma unui uruit asurzitor, care l-a trezit până și pe cel mai somnoros și mai puturos muntean din Oglitterat, apoi sub forma unui tremurat care a făcut să se zguduie pământul. În cele din urmă, un munte de zăpadă s-a prăvălit zdrobind și îngropând tot ce a întâlnit în calea lui.”
Fragment din romanul „Legenda lui Vhadaar, colonadul”, autor Daniel Cristian Dumitru, cartea care a deschis în colecția FANTASTICA de la Editura Cristian PlusArt.
Coperta cărții este realizată de Marian Mirescu.
