Sondra ajunge în posesia unor informații extrem de importante și într-o poziție socială de invidiat. Dar relația ei cu Rhad se dovedește a fi un punct vulnerabil și, curând, e nevoită să lupte pentru propria supraviețuire. Asta în timp ce sentienții de pe Titan se revoltă, iar conflictul dintre Nordam și Kindrusar amenință să scape de sub control.
După un prim volum excelent, eram curios în ce direcție va continua Alina Voinea și dacă aceasta va corespunde cu așteptările mele. Cartea are un ritm alert, e o combinație de techno-thriller, military-SF, într-un cadru specific poveștilor post-apocaliptice, întunecat și dur.
De departe, mi se pare că punctul forte al acestui al doilea volum îl constituie schimbarea perspectivei. Dacă în „Sentient” accentul era pus pe felul în care oamenii privesc ființele sintetice dotate cu inteligență, încercând să traseze linia de demarcație dintre om și mașină (o perspectivă care mergea în siajul unui Philip K. Dick cu „Visează androizii oi electrice?”), în „Sapient” situația se răstoarnă și vedem perspectiva sentienților, felul în care se raportează ei la omenire și inteligență. Și, cumva, ființele artificiale ajung să dea senzația că ar fi mai umane, mai tolerante decât oamenii. Autoarea se joacă foarte bine cu acest concept, ridicând probleme morale extrem de incitante.
Pentru iubitorii de acțiune și/sau atmosferă sumbră, tensionată, lipsită de speranță, volumul reprezintă un adevărat tur de forță. Senzația este, pe alocuri, strivitoare. La fel cum am spus la primul volum, e un heavy metal literar. Doar că, pentru mine, a fost un pic prea mult. La primul volum, exotismul universului prezentat m-a ajutat să pot duce apăsarea. La al doilea, simțeam nevoia să mai fie și altceva ca să contrabalanseze. E cam aceeași senzație pe care am experimentat-o la seria „Terra XXI” a lui Adrian Mihălțianu. Pentru o serie care vorbește despre ce înseamnă a fi uman, lui „Nordam 2190” mi s-a părut că-i lipsește în bună măsură tocmai acest atribut: umanitatea.
E prezentată, preponderent, o singură fațetă a ei: aceea a deprimării, anxietății, înfrângerii, lipsei de speranță, durității, manipulării. Chiar și iubirea își arată preponderent fațetele ei distructive. Pentru mine, asta face, pe de o parte, ca povestea să nu fie „din galaxia mea”, pe de altă parte o face să nu fie suficient de credibilă în transmiterea mesajului, deoarece el presupune tocmai umanitatea, Iar umanitatea are și o altă fațetă. Oricât de sumbră va fi lumea, întotdeauna se vor găsi oameni care să aducă și speranța, care să caute să se bucure de lucruri mărunte, care să creadă în puterile lor de a schimba lucrurile, care să încerce să creeze „un colț de rai”, care să iubească sincer, care să fie reconfortanți în naivitatea lor, care să aducă lumina în jur.
Mi-aș fi dorit mai multe elementelor de umplutură. Personajele apar și dispar după cum sunt utile poveștii. Un exemplu în acest sens e Rhad care dispare complet la un moment dat. Sigur, era evident că în perioada respectivă nu s-a întâmplat nimic important cu el, dar aș fi vrut să văd ce mai face. Mi-aș fi dorit, de asemenea, să urmăresc „pe viu” și alte aspecte din viața de pe Terra în ansamblul ei, nu doar prin prisma facțiunilor implicate în război.
Una peste asta, dincolo de preferințele mele, „Sapient” constituie o continuare foarte bună a volumului „Sentient”, iar „Nordam 2190” reprezintă una dintre cele mai bune serii ale SF-ului românesc.
