Primul meu contact cu scrierile lui a fost prin intermediul „Regilor nisipurilor”. Care m-a dat pe spate. De fapt, ce zic eu, m-a dat de-a dura cu totul. Și pe care o consider încă și azi a fi una dintre cele mai bune creații SF.
Omul știe să inventeze lumi. A făcut-o în SF, i-a ieșit magistral în fantasy. Deși, la acest din urmă gen, nu s-a descurcat să pună diguri fluviului care tot creștea, până a ajuns să-i scape din mână. „Un cântec de gheață și foc” mi se pare că putea deveni capodopera genului fantasy.
Așa cum a ieșit și cum a rămas împotmolită acum e doar o încercare titanică, arătând că unora nu le e menit să ajungă asemenea zeilor, fiindcă li se topesc aripile de ceară. Faza cu „Festinul ciorilor” – „Dansul dragonilor” mi s-a părut o ticăloșie literară fără seamăn la adresa cititorilor. Iar lăsatul în aer al seriei fiindcă s-au umplut buzunarele cu bani și egoul cu celebritate de la ecranizare, iar eu nu mai am chef / nu mai știu cum să-mbrobodesc câteva mii de pagini mi se pare un final jalnic la ceva ce putea fi apoteotic.
Bine, mă aștept ca, după moartea lui, când e cazul să se mai jumulească niscaiva bani, să fie pus un alt autor să termine seria. Ceea ce, dincolo de partea materialistă, ar fi un semn de respect față de cititori.
Lăsând însă asta la o parte, omul mi se pare că are un talent scriitoricesc uriaș. Fabulos pe alocuri. Cartea mea preferată rămâne „Lumina ce se stinge” și – dincolo de nemulțumirile personale – mă înclin în fața inițiativei pe care a avut-o cu ceea ce a ajuns cunoscut în limbajul geek-ilor ca Ghemotron. Hai, maestre, poate-mi dovedești că sunt doar un vierme ros de invidie și termini seria. Nu m-aș supăra. 🙂
