Primul meu contact cu opera lui Gaiman s-a produs prin intermediul romanului „Cartea cimitirului”. Care mi s-a părut așa cum mi s-a părut tot restul operei sale – cu care am avut contact, desigur. Omul are o imaginație deosebită și se pricepe foarte frumos să spună povești. Și să le umple cu de toate, cel mai adesea sumbre. Iar aceste două aspecte fac ca opera sa – deși îi apreciez valoarea – să nu se numere printre preferințele mele. Pentru că rareori mă dă pe spate un autor care doar știe să povestească, să se joace cu cuvintele și cu conceptele. Sigur, îmi place și asta, dar altceva mă face pe mine să tresalt la o carte. Și, dacă poveștile merg spre zona sumbră, atunci mă mișcă și mai puțin.
Când textele sale au migrat spre zona scenariului pentru romane grafice, cum e cazul seriei „Sandman”, acolo m-am delectat mai ușor cu gustul lor. Că ansamblul – idei, povești, desene, decupaj, dinamică, atmosferă – mi-a oferit o experiență deosebită.
Așadar, îl apreciez. Și consider că e ceva aparte în peisajul literar mondial. Dar ajunge pe lista mea doar ocazional.
