Muritorii bat la ușa Diavolului cu sufletele-n mâini. „Dă-mi! Îmbogățește-mă! Fă-mă celebru!” îi spun, când ceea ce își doresc de fapt este doar să conteze. Dau la schimb diamante pe grăunți de nisip și oh, cât de surprinși sunt atunci când află pentru ce și-au vândut eternitatea. …Uneori însă, în nopți cu luni de foc, la casele celor mârșavi, mincinoși și lacomi, Diavolul este cel care bate la ușă. Muritorii sunt proști și-l invită înăuntru.
Amurgul plutea în negură și în parfumul ce se înălța din inimile scobite ale rozelor albe. Deasupra orizontului, o jumătate de soare se destrăma, azvârlindu-și cu ultimele suflări incandescența spre cerul de un albastru orbitor. Iminenta înserare se aduna peste valurile moi ale lacului, iar umbra crescândă, comprimată în pete din ce în ce mai intense, îmbujora ca o atingere glacială obrazul tinerei Adelind. Sub ocheada hulpavă a gazdei sale, lady Ness se aplecă peste trandafirul cățărător și inspiră adânc aroma nopții. Adierea răcoroasă agita draperiile fumurii și rochia ei de mătase, transformându-i trupul zvelt într-o prelungire materială a unei stafii – un credibil rezident al conacului Wolgastern.
– Ți-am mai spus că ești dureros de frumoasă?
Cuvintele se doreau a răsuna admirativ, flatant, dar inflexiunile lor le făceau să semene a dorință abia stăvilită, lasciv, poate pervers…Vocea joasă, mai abruptă decât ar fi fost potrivit, o trezi neplăcut din visarea în care se abandonase. Apusul, finalizându-și glorios prestația, alunecă pe incendiara privire a lordului Milo, prelingând-și lumina oranj peste buzele și bărbia lui palidă; acel chip pe jumătate ascuns o înfioră pentru o clipă, dar Adelind se împotrivi reflexului și, amintindu-și cine ședea în fotoliul din salon, se-apropie de el, pocnind rar cu tocurile sandalelor în podeaua de marmură pestriță. Părea firavă și, îmbrățișându-se singură cu un gest jenat, îi răspunse schițând doar un zâmbet și căutând cu o absență voită ceva ce nu se afla acolo.
